În această dimineață stropi de rouă se-aruncă din arborele vieții pentru a cunoaşte pământul.
Le privesc cu o compasiune nemărginită
zâmbind ca un părinte blând în spectacolul căderii lor.
Înțeleg că nu orice prăbuşire este un eşec
și știu că picăturile se alătură firescului…
Le privesc de fiecare dată când apar
în speranța că voi învăța să cad tot cu-atât de multă naturalețe ca ele
însă nu am curajul să mă arunc din lumea inexistentă
în care m-am cocoțat.
Nu știu ce este realitatea firească.
Sunt o fugară…
fug de tot ceea ce cred că mă poate răni
în timp ce râvnesc la pământul pe care
l-am cunoscut parcă în alte timpuri.
De m-ar fi aruncat careva în această cuşcă ruginită
aş fi avut pe cine condamna,
dar mă împotmolesc în propria-mi osândire
aprobând şi dezaprobându-mi fuga
în timp ce nu am capacitatea de a-mi accepta natura.
Sunt o fugară suspendată.
Știu că aparțin pământului…
pe pământ am dobândit rana pe care am preferat
să o ascund sub bandajul mucegăit de timp.
Am crezut că, acționând astfel,
voi putea pretinde că nu sunt rănită…
Dar sunt
şi n-am îndrăzneala să cad pentru a cunoaște pământul mai bine…
