Am un brad în fața mea. Un brad înalt de vreo șase metri, deși nu-s sigură de înălțimea exactă având în vedere că, de cele mai multe ori, orientarea în spațiu nu a fost punctul meu forte. Adesea am ajuns la destinații datorită norocului. Bineînțeles, un noroc care m-a ghidat amuzat de fiecare dată lăsându-mă, înțelept, să descopăr toate căile posibile care nu duceau spre Roma. N-are nicio legătură înălțimea bradului cu orientarea în spațiu, ai putea spune, dar are. În mine sălășluiește dorința înălțimii ca o destinație. Privesc bradul și bradul mă privește. Brusc se naște în mine dorința de a-l escalada până-n vârf.
Am agățat de cea mai apropiată creangă o scară pentru a-mi ușura urcarea și pornesc decisă agățându-mă de ramurile puternice cu piele aspră. Tind să cred că toate cutele scoarței alcătuiesc un sistem de apărare împotriva mea cu unicul scop de a-mi pune la încercare ambiția, însă zgârieturile nu mă opresc din a merge mai departe, mai sus, și mai sus.
– Ești amuzantă, făptură! Copacul îmi vorbește pe-un ton îngâmfat, dar acceptabil.
– Te strofoci în zadar. Nu ești pregătită să descoperi văzduhul dintre crengile mele. Nu ai verticalitatea necesară.
– Ei bine, nu te pricepi la încurajări. Hai, te rog oprește-te din a-mi spune că nu pot și lasă-mă să te surprind. Sunt ca un urs, vei vedea.
– Ai dreptate, ești ca un urs, tocmai de-aceea te-ndemn să dai crezare graiului meu. Ești un pui de urs abia fătat. Prin urmare nu ai înțelepciunea indispensabilă pentru a urca pe crengile mele până-ntr-acolo de unde să poți simți mireasma cerului.
– Grăiești prostii, copacule!. Ori până-ntr-atât de vanitos să fii încât să-ți aloci dreptul dea jigni? Îndată-aș pune mâna pe topor retezându-ți întreaga măiestrie pentru a-mi demonstra puterea și forța înaintea ta.
– Niciunul dintre noi nu-i mai presus ori mai prejos, copilă!
– Dar nici egali nu suntem, reține asta! Ești doar un brad.
– Vezi tu, făptură, e încă noapte în mintea ta. E negrul nopții de care alchimiștii susțin a corespunde primei stări a materiei, primele etape ale evoluției. Te domină sălbăticia și forța necontrolată corespunzătoare urșilor, însă puterea acestora se manifestă la maturitate.
– Copacule, n-am spus serios că te voi tăia…
– Știu, dar în schimb orgoliul tău a scos din adâncuri dorința nestăpânită de superioritate.
Într-adevăr, nu am dat suficientă atenție modului în care m-am adresat Arborelui. L-am tratat fără noblețe, fără blândețe și lipsită de orice valoare. Iar el, Copacul vieții, și-a păstrat intacte indulgența și înțelepciunea. Aproape l-am tratat ca pe un incapabil când nevrednica sunt eu.
Am obosit cățărându-mă, rănindu-mi pielea de coaja grunjoasă cu șanțuri bătrâne. Palmele mele sângerânde mă ceartă, inima se clatină beată datorită plămânilor nehrăniți, iar eu privesc stupefiată cei doi metri de sub mine. După atât de mult efort și după atâta chin stau doar pe-a doua ramură a bradului. E culmea!
– Nu, nu este culmea, făptură.
– Aș fi preferat să nu cunosc faptul că-mi poți citi gândurile…
– Doar le simt. Sunt un copac, nu pot citi.
– Dar alții citesc din tine… iartă-mi repeziciunea prin care idioțenia mea a ieșit nestăvilită la suprafață.
– Fiecare om are momentele sale. Sunteți ființe create din împreunarea cerului cu pământul. Aveți în voi totul. Binele și răul, apa și focul, yin și yang-ul.
– Oricine ne-a creat a făcut o glumă proastă. Vezi tu, nu e ușor să ții balanța echilibrată.
– Orice este ușor devine neintersant.
– Orice este greu devine frustrant.
– Tot ce ai exprimat este pricinuit de prezența dualității și a opozițiilor din tine. Cugetarea ți-ar oferi începutul spre echilibrul dintre talerele fixate în tine.
– La ce mi-ar folosi echilibrul? Ar fi prea ușor apoi, nu?
– Echilibrul, făptură… echilibrul reprezintă depășirea tuturor confilictelor reducând zgomotul, îngăduindu-ți să cântărești faptele, cuvintele și judecata înainte ca acestea să provoace haos. Ce-i prea mult strică, iar prea puținul evaporă…
– Care este diferența dintre bine și rău, copacule?
– Nu este limpede? Echilibrul dintre interior și exterior reprezintă binele, iar dezechilibrul, haosul și lupta cu demonii interiori, reprezintă răul. E simplu.
– Simplu pe naiba! Ești doar un brad. Habar n-ai ce-nseamnă să ai demoni interiori pe care să nu-i poți învinge.
– La fel cum nici tu habar n-ai cum se simte fulgerul, dar știi că nu-i plăcut. Ai în tine toate elementele necesare pentru a deveni cine vrei, dar mai întâi de toate fii Phurba cu bot de Makara – aceasta-i arma care ucide demonii.
– Mi-ar trebui o anume înțelepciune pentru a folosi un astfel de pumnal ori mai devreme ai susținut că sunt lipsită de așa ceva.
– Ți-am zis că nu vei putea urca până-n vârf, ceea ce s-a adeverit. Vezi tu, un drum străbătut cu rapiditate îți va părea pustiu, iar la capătul său vei ajunge goală fiindcă nai avut răbdarea de-a merge cu pași molcomi, alocând atenție și împrejurimilor care poartă-n zestre toată cunoașterea necesară care într-o zi te va duce pe culmea culmilor.
Am plecat. De la depărtare am realizat că bradul nu era brad și nici molid așa cum e numit de către oameni. Și are mai mult de șase metri, mai multe crengi decât am crezut și mai multă viață decât mine. De la distanță, în toată splendoarea lui, Simbolul vieții mi-a promis că într-o bună zi voi ajunge pe Culmea Culmilor pentru a-mi umple ființa cu mireasma cerurilor.
”Nu există culmi prea înalte, ci doar aripi prea scurte.” ( Giovani Papini)
