Mă gândeam deunăzi că sunt parcă prea multe voci care spun același lucru. Cât de plictisitor îmi pare! Și cuget la ideea aceasta, că sunt destui oameni care au uitat să gândească singuri, împrumutând viziunea cuiva. Există oare o teamă de a nu fi acceptat ori este lipsa iubirii de sine? Sau poate amândouă, căci, într-un fel, îmi par legate una de cealaltă.
De unde a pornit totul? Nici nu mai contează! Îți spun sincer că am stat prea mulți ani să descos ițele originii când de fapt tot ce aveam de făcut era să încep să mă iubesc și să am încredere în mine, nu să cotrobăi într-un trecut încețoșat și trist după momentul în care am uitat să mă iubesc.
Clipa aceea ar fi putut fi oricând sau foarte bine ar putea fi un cumul de factori. Impreciși, desigur. Căutarea aceasta nu mi-a făcut altceva decât să mă pierd și mai tare de mine. Mă îndepărtasem într-atât de tare încât nu-mi mai puteam auzi nici măcar ecoul proprie-mi voci interioare. Uitasem total de ea. Îmi auzeam doar gândurile care mă chinuiau zi de zi ca și cum singurul lor scop ar fi fost să mă tortureze până la ultima celulă.
Consideram că eu nu exist. Că nu merit să exist. Și în acestă stare ce aș fi putut face altceva decât să-mi las inima să-mi bată din inerție, așteptându-mi moartea? Oricum mă simțeam ca o fantasmă… Îmi doream să donez aerul pe care-l respiram, dar pământul se încăpățâna să mă țină lipit de el.
Până într-o zi când mi-am dat seama că, prea concentrată să-mi descos încâlcelile, uitasem să mă iubesc. Și din acea zi am început să mă iubesc mai mult decât ar fi putut-o face oricine altcineva. Am început, așadar, să gândesc singură și să-mi construiesc propriile viziuni, îndepărtând automat acea teamă de a nu fi acceptată.
Și mă iubesc, și mă accept fără să mai descos încețoșatul trecut și fără să-mi mai pese care a fost momentul în care am uitat să mă iubesc.
Ție îți mai pasă încă? Nu uita că timpul se scurge fără să te aștepte…
