Peticeşte-mi în suflet cuvântul tău!
Să-mi aline durerea şi umbra sub care mă ascund.
să-mi cheme şi demoni şi îngeri la un loc,
iar din conflictul lor să mă leg de pământ.
rădăcina îmi creşte oricum, dar e strâmbă.
ea doare; nu spune totuşi nimic.
nici lacrimi, nici ochi măcar nu mai are.
Ah, iată un demon se preface în sfânt!
e război!
Ce-ar fi nou dacă n-ar fi cuvântul
ce-mi linge pe rană şi-mi ia din durere?
în luptă nu plângi, nu râzi, nici nu fugi.
doar te zbați şi priveşti cum pierzi fără vrere.
pe trunchiul de suflet se-nmulțesc cicatrici.
Pui petic şi coşi; îmi opreşti sângerarea.
e inevitabil!
am obosit să privesc o hoardă de draci
şi-un gând incapabil
cum se ceartă cu îngeri ce-mi grăbesc disperarea.
Peticeşte-mi cuvântul în sufletul tău…
(nu-ți cer nici mai mult, dar nici mai puțin.
oricum vom cădea din nou într-un hău (…)
– continui cum vrei tu de aici)
